„Fiecare gând pe care îl avem despre oamenii nostri dragi care au murit ii afectează,”a spus fizicianul german Werner Schiebeler.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci lacrimile, tristețea și disperarea noastră nu sunt doar durere personală, ci și o povară pe care o transferăm inconștient asupra celor care au trecut deja în neființă.
Oamenii rareori se gândesc la faptul că moartea unei persoane dragi nu rupe imediat legătura.
„Dragostea e mai puternică decât moartea”, scria Goethe.
Și poate că tocmai această forță continuă să conecteze viii și morții, transformând fiecare gând despre ei într-un fir invizibil care poate fie să încălzească, fie să rănească.
Greutatea pierderii și golul din interior
Oricine a stat vreodată în tăcere într-un cimitir știe: cel mai înfricoșător lucru nu este piatra rece sau pământul de pe un mormânt proaspăt. Cel mai înfricoșător lucru este sentimentul de gol interior, atunci când viața își pierde sensul.
Psihologii observă că pentru unii oameni, durerea devine atât de insuportabilă încât se gândesc să urmeze decedatul.
În astfel de momente, o persoană pare să uite că „moartea nu este sfârșitul, ci o continuare a drumului într-o altă formă” (Lev Tolstoi).
Schiebeler a atras atenția tocmai asupra acestui aspect: atunci când durerea se transformă într-o forță distructivă nu numai pentru cei vii, ci și pentru cei plecați.
El a povestit multe întâmplări.Astfel de povești reflectă în mod remarcabil episoade descrise de Raymond Moody. Cărțile sale conțin relatări despre oameni pe moarte care au fost ținuți în pragul muririi prin rugăciunile celor dragi. Unul dintre ei a spus:
„Am fost deja unde m-am simțit bine. Dar rugăciunile tale mă țin aici.”
Nu ne face asta să gândim diferit despre cum jelim?
Când durerea devine un lanț
Povestea lui Gertrude Reisch este deosebit de grăitoare. Și-a pierdut soțul și a rămas complet singură. Viața ei s-a transformat într-o serie de drumuri la cimitir, lacrimi și melancolie. Doar o întâlnire întâmplătoare cu articolul lui Schiebeler, „Durerea ta îi va atinge pe morți”, i-a transformat perspectiva.
Pentru prima dată, se întrebă: poate lacrimile ei nesfârșite îl tulburau pe soțul ei? Poate că el era încă acolo, legat de durerea ei?
Interesant este că, după un timp, i-a apărut soțul ei. Nu părea un vis: chipul lui, gestul lui, rămas bunul lui tăcut.
„Părea că vrea să spună: lasă-mă să plec”, a scris Gertrude.
Viață după viață – o continuare a drumului?
Schiebeler a afirmat că personalitatea persistă după moarte. O persoană nu dispare, ci doar își schimbă forma de existență.
Cuvintele sale reflectă în multe privințe filosofia lui Platon: „Moartea nu este sfârșitul, ci întoarcerea sufletului la sursa sa.”
Dar este important să înțelegem: cei care au murit nu devin indiferenți față de cei pe care i-au iubit. Ei simt gândurile noastre. Și dacă aceste gânduri sunt pline de disperare, trag sufletul înapoi, ca un lanț.
Concluzia este că durerea poate fi trăită, dar nu poate fi transformată în plâns nesfârșit.
Cei morți ar trebui comemorați cu căldură și dragoste.
Rugăciunile nu ar trebui să-i susțină, ci să-i elibereze.
„Nu îndemn la uitarea morților”
Schiebeler a subliniat că nu este vorba despre ștergerea din memorie a celor iubiți.
El a spus: „În acest caz, cum ar trebui să se comporte cei care pierd o rudă apropiată? Nu susțin deloc uitarea morților. Pomeniți-vă de ei cu dragoste și urați-le tot binele în noua lor viață. Și cereți acest lucru în rugăciunile voastre
O persoană nu este doar un corp, ci și o memorie și energia gândurilor. Și dacă luăm în serios ideea lui Schiebeler, atunci în fiecare zi îi „chemăm” cu adevărat pe cei care au trecut în neființă.
Un apel poate fi dificil, plin de lacrimi și disperare. Un altul poate fi la fel de luminos ca un zâmbet atunci când ne amintim o frază amuzantă, o melodie preferată sau mirosul unei plăcinte coapte odată de bunica.
Și dacă trebuie să alegi ce clopot va auzi cel care a trecut în neființă, n-ar fi mai bine să-i dai lumină?
Cum spunea Rilke: „Moartea este doar latura vieții care ne este întoarsă.”
Asta înseamnă că îi poți iubi și pe cei de dincolo de această lume. Dar trebuie să iubești într-un mod care nu te agață de ei, ci mai degrabă sa-i lași sa plece!
