Microplasticele se găsesc în sângele, creierul și intestinele noastre – iar oamenii de știință abia încep să înțeleagă cum ne afectează.
Microplasticele au fost găsite aproape peste tot în corpul nostru: în sânge, placentă, plămâni – chiar și în creierul uman.
Un studiu a estimat că organele creierului nostru pot conține doar 5 grame din acest material, adică aproximativ o linguriță.
Dacă acest lucru este adevărat, plasticul nu este doar înfășurat în jurul alimentelor noastre sau în fibrele hainelor noastre: este încorporat adânc în interiorul nostru.
Acum, cercetătorii suspectează că aceste particule ar putea afecta și microbii noștri intestinali.
Când Dr. Christian Pacher-Deutsch de la Universitatea din Graz, Austria, a expus bacteriile intestinale de la cinci voluntari sănătoși la cinci microplastice comune, populațiile bacteriene s-au modificat – împreună cu substanțele chimice pe care le-au produs. Unele dintre aceste schimbări au reflectat tipare legate de depresie și cancerul de colon.
„Deși este prea devreme pentru a face afirmații definitive despre sănătate, microbiomul joacă un rol central în multe aspecte ale bunăstării, de la digestie la sănătatea mintală”, spune Pacher-Deutsch, care și-a prezentat lucrarea la recenta conferință United European Gastroenterology de la Berlin. „Reducerea expunerii la microplastice, acolo unde este posibil, este, prin urmare, o măsură de precauție înțeleaptă și importantă”, adaugă el.
Astfel de descoperiri ridică întrebări tulburătoare: cât plastic purtăm fiecare dintre noi, contează cu adevărat și putem face ceva în privința asta?
De unde provin microplasticele care se găsesc în corpurile noastre?
Microplasticele sunt eliberate din ambalaje, îmbrăcăminte, vopsea, cosmetice, anvelope auto și alte obiecte. Unele sunt suficient de mici pentru a pătrunde prin pereții plămânilor și intestinelor noastre, ajungând în fluxul sanguin și în organele interne – chiar și în celule. Ce se întâmplă în continuare este încă în mare parte necunoscut.
„Conceperea unui experiment definitiv este dificilă deoarece suntem expuși constant la aceste particule”, spune Dr. Jaime Ross, neurocercetător la Universitatea din Rhode Island, SUA. „Știm însă că microplasticele se găsesc în aproape fiecare țesut examinat, iar studii recente arată că acumulăm mult mai mult plastic decât acum 20 de ani”, adaugă ea
Ross a devenit interesată de materiale plastice în adolescență, urmărind cum se corodează recipientele cu sos de spaghete ale mamei sale.
După câteva decenii, ea a început să studieze ce ar putea face microplasticele creierului mamiferelor. Primul ei studiu, publicat în 2023, a oferit un indiciu: șoarecii care au băut apă amestecată cu particule de microplastic au început să se comporte diferit.
În mod normal, dacă pui șoareci într-o cutie foarte luminoasă, aceștia se lipesc de pereți în mod defensiv. Dar cei expuși la plastic ieșeau neliniștiți la lumină – un comportament observat mai des în cazul îmbătrânirii și al bolilor neurologice.
Când șoarecii au fost disecați, s-a găsit plastic în fiecare organ, inclusiv în creier, unde o proteină cheie legată de sănătatea creierului, GFAP, fusese epuizată – reflectând un model observat în depresie și demență.
De atunci, studiile efectuate pe oameni au amplificat îngrijorările. Microplasticele au fost detectate în creierul pacienților cu demență și în plăcile arteriale ale persoanelor cu boli de inimă. Cei cu plăci umplute cu plastic aveau un risc de aproape cinci ori mai mare de a suferi un accident vascular cerebral, un atac de cord sau de a muri în termen de trei ani.
Însă, așa cum subliniază și alți experți, nimeni nu știe cu adevărat cum arată un nivel „sigur” de microplastice. Domeniul de cercetare este extrem de nou, iar testarea oamenilor este „foarte timpurie”, spune profesoara Stephanie Wright, cercetătoare în domeniul microplasticelor la Imperial College London. Poți afla câte particule ai pe mililitru de sânge, dar nimeni nu știe dacă este rău sau bun, ce fel de plastic este, de unde provine, ce face sau unde se duce, explică ea.
Studiile științifice au folosit o varietate de metode, ceea ce face dificilă compararea între ele. Unele tehnici – inclusiv una utilizată pentru cuantificarea microplasticelor în studiile umane privind demența și bolile de inimă – pot fi afectate de interferența țesuturilor biologice. Din acest motiv, rezultatele lor sunt departe de a fi definitive și ar trebui „interpretate cu prudență”, spune Wright.
Nu este sigur că toate microplasticele sunt la fel de periculoase
Chiar dacă este posibilă cuantificarea cu exactitate a particulelor din sânge sau din alte țesuturi, nu este sigur dacă toate microplasticele prezintă același nivel de risc.
„Materialele plastice sunt destul de eterogene. Există diferite tipuri, dar au și forme diferite, ceea ce le poate influența efectele nocive”, spune dr. Vahitha Abdul Salam de la Universitatea Queen Mary din Londra. Dimensiunea particulelor contează, de asemenea. Cu cât sunt mai mici, cu atât este mai probabil să traverseze barierele biologice către organe sau celule.
Există și alte provocări înainte de a ști cu siguranță dacă microplasticele ne dăunează: studiile efectuate pe rozătoare s-ar putea să nu se poată aplica și la oameni. Deoarece sunt mult mai mici, particulele de plastic de aceeași dimensiune pot fi absorbite și procesate foarte diferit, spune Salam.
Deci, unde ne lasă asta? Suntem expuși constant la aceste particule și „din punct de vedere istoric, știam că expunerea la prea multe particule în suspensie este dăunătoare”, spune Wright, citând poluarea aerului ca exemplu. „Trebuie doar să ne dăm seama dacă există ceva legat de aceste particule care le face disproporționat de dăunătoare”, spune ea.
O altă întrebare presantă este dacă unii oameni ar putea fi mai vulnerabili decât alții. Un studiu recent de urmărire realizat de Ross a arătat că șoarecii purtători ai genei APOE4 asociate cu boala Alzheimer au prezentat un declin cognitiv mai sever ca răspuns la expunerea la microplastice decât cei cu gene mai puțin periculoase.
În ciuda acestor lacune, mulți cercetători își schimbă în liniște propriile obiceiuri. „Reducerea la minimum a expunerii va avea probabil un beneficiu general”, spune Wright.
Dacă există un aspect pozitiv, acesta este că, deși cercetările arată că nivelurile de microplastice din corpurile noastre par să fi crescut brusc în ultimii ani, persoanele în vârstă nu par să aibă mai multe astfel de microplastice decât persoanele mai tinere. „Am considerat acest lucru pozitiv, deoarece îmi spune că am putea fi capabili să le eliminăm din corpurile noastre”, spune Ross. Găsirea unor modalități de a accelera acest proces natural – dacă există – va fi probabil un obiectiv major de cercetare în următorii ani
