În copilărie am avut un vis: să fiu doctor și ani de zile am crezut că acesta va fi destinul meu. Apoi alegerea. Știam bine prețul și am renunțat. Îmi doream o familie și nu voiam să-mi întâlnesc copiii seara, citind un basm unui copil pe care poate nu-l mai recunosc.
Pentru părinții mei, eu și sora mea am fost prioritare – un sentiment că trăiesc ca o moștenire. Pentru o glumă a sorții, am fost însă în spitale de peste zece ani.
Am început cu diagnosticul tatălui meu de scleroză multiplă: boala l-a răpit de toate gândurile pozitive, chiar și pentru noi, fiicele. Rolul lui a trecut în mâinile mamei: o femeie specială, înțeleaptă și coerentă: principiile și sentimentele nu pot fi negociate, a spus ea. Datorită ei ajungem la un echilibru: precar prin natura sa, desigur. Dar este cu atât mai mult dacă soarta își urmează cursul.
Este o seară de vară, măslini și lună plină în Sicilia. Fetele se joacă și țipă. „Este un lucru rău în ecografia mamei”, îmi spune doctorul la telefon.
Dragostea unei mame nu se pierde niciodată
Trebuia să fie un control, dar în schimb începe o nouă viață: speranță, tratamente, spitale, oameni care intră și alții care pleacă din inimă.
Nu este nimic nou în această poveste pe care o știu. Suferința este peste tot în jur, nu avem timp să o vedem poate. Dar până la urmă poți înțelege aproape orice. A trebuit să o fac, din fericire la 37 de ani și mână în mână cu un soț și o fiică: Silvia.
Tumora este un cuvânt înspăimântător: oncologii înșiși preferă neoplasmele. Apoi mai este malpraxis medical: medici care lucrează la ore de birou, nepoliticoși sau incompetenți.
Sunt și cei zâmbitori, primii care au intrat în serviciu și ultimii care au terminat: i-am întâlnit în spitalele din țara mea, cu tot respectul referințelor și prejudecăților. Bineînțeles că întotdeauna m-am întrebat ce credea familia despre alegerea lor trăită ca o misiune.
Apoi sunt eu adormită pe canapelele din saloane.
Și că dincolo de orice medic, observ simptome prețioase. Mă simt independentă și puternică, dar am rămas o fiică. Care a devenit apoi mamă. Greața și vărsăturile celei de-a doua sarcini m-au forțat să încetinesc vizitele.
În vederea despărțirii, m-am concentrat asupra unei bucurii care să-mi dea puterea de a continua. Nimic nu are loc întâmplător. Nu stiu de ce dar mereu am crezut ca va mai fi un bebelus, medicii mi-au confirmat de fiecare data. I-am spus mamei: O să-i spun Viola. Ea s-a strâmbat: „Dacă ar fi un băiat?”. A râs de asta.
În noaptea în care a murit, nu am fost acolo. Împărtășisem totul cu ea dar nu eram acolo, nici măcar nu am ajuns la timp la spital. Am avut febră mare. Și în adâncul sufletului ea nu și-a dorit niciodată să fiu acolo. Ea a plecat liniştită, rugându-se şi trimiţând salutări tuturor.
Ceea ce fusese cel mai rău coșmar de luni de zile se întâmplase. De mult visam la examenul meu de liceu, un examen care a mers teribil de prost. În acea noapte, însă, am primit răspuns la toate întrebările. Temerile mele s-au adeverit și mi-au dat răgaz.
Nu mai trebuia să mă tem de telefon în miezul nopții. A doua zi am visat-o din nou: frumoasa ca soarele, fara peruca cu parul ei frumos, plinuta. Nu mai avea dureri și era bine. Apoi a izbucnit în râs. «Fă cadou hainele Silviei și nu mai cumpăra lucruri roz, am avut dreptate: e băiat!».
Nu am vorbit cu nimeni până în ziua ecografiei. „M-am înșelat, e un băiat drăguț”, mi-a spus medicul ginecolog. Legătura noastră doar se transformase, aveam confirmare. Dar cum o să nasc fără ea într-o lună? Mă întreb asta în fiecare zi.
„Relațiile construite pe baze solide nu se prăbușesc niciodată și copiii simt asta”, îmi spunea mereu. Fiica mea și-a moștenit pasiunea pentru desen de la ea. Întotdeauna picta flori. Nu a vrut niciodată să dea sau să vândă tablourile: erau o parte privată de împărtășit doar cu noi, o urmă.
Casa mea este plină. Cel mai frumos tablou, în schimb, este încă în casa ei, incomplet.
La început când abia ținea pensula, dar era fericită: insistasem și îmi făcea un ultim cadou mare.
Mi-ar plăcea să-l duc la bun sfârșit, să mă simt din nou parte dintr-un proiect comun. Mă simt ca o fiică norocoasă, una care s-a simțit puternic iubită. Amintirile mă bântuie. La fel ca la prima ei operație majoră, nouă ore pentru a îndepărta vezica urinară și a introduce o pungă externă. Chistectomia radicală, un punct fără întoarcere.
O tragedie pentru mine: am citit toate forumurile și am fost uimită de o fetiță care a spus cât de mult i s-a schimbat viața în bine.
I-am spus imediat despre asta.
Îmi amintesc de după-amiezele petrecute alegând o perucă pe internet: m-a lăsat pe mine și pe sora mea să o facem, dacă ar fi fost după ea, nu ar fi purtat nimic. Era o femeie simplă. Îmi amintesc de coafura și machiajul pe care i le făceam înainte de fiecare chimioterapie, de telefoanele ei pentru a-mi spune complimentele de la prietenii ei de secție. Am văzut toate lucrurile în care credea puse în practică.
Credința, de exemplu, cea cu care a acceptat totul fără disperare. Disperarea este fiica vinovăției, a lucrurilor care ar fi putut fi făcute și nu au fost făcute niciodată. Nu a avut niciunul: și-a trăit viața în totalitate chiar și atunci când poate ar fi trebuit să se gândească puțin mai mult la viața ei.
Care este sensul unei vieți care se termină nu știu. Poate că ar trebui să găsim un sens în moarte, pentru a nu continua să ne chinuim. Nu am șters numărul de „Mamy” de pe telefonul mobil, îmi face plăcere să-l citesc din când în când.
Este o durere care se reînnoiește în fiecare zi când aș vrea să-i spun ceva sau aș vrea să mă sfătuiască cum să văd partea bună a cuiva care mă rănește. Imi e dor de toate. Uneori, Silvia se uită spre cer în căutarea celei mai strălucitoare stele, crede că este bunica ei și se roagă la Isus să o lase să coboare un minut să o îmbrățișeze. A trăit totul cu mine. În spital, acasă. Pansamente, peruci.
Totuși, sper ca mirosul iubirii mele să nu se amestece cu cel al fricii mele cele mai mari: că copiii mei mă pot vedea suferind. Sper ca acrilicul culorilor din aer sa fie din belsug, sper sa continue acea poza.
