Fiecare clădire abandonată este unică. Dar unele au capacitatea de a scutura gama de emoții din tine: de la euforie la golul din suflet. Sunt sigur că călătoria noastră de astăzi nu vă va lăsa indiferenți.
O potecă îngustă plină de buruieni și iarbă de culoarea malachitului. Acest drum nu a fost condus niciodată de o mașină. Casa cocoșată tușește țigle de acoperiș. Te duci și nu știi: te va surprinde? Prea fragil și vechi.
Te apropii – înconjurat de bandă portocalie și semne: pericol de prăbușire!
Te apleci și te târești mai aproape de geamul lăsat. Împingând ușor obloanele, sperând cu răsuflarea tăiată. Te vor lăsa să intri?
Să intrăm.
Ca o bunică, la care vii o dată pe an vara.
Aștepți douăsprezece luni lungi pentru un moment semnificativ, întrebându-te dacă câinele va ști că trăiește într-un lanț, latră sau te întâlnește în tăcere, dând din coadă? Va auzi bunica scârțâitul porții? Va ieși să te îmtâmpine sau va zdrăngăni oale în bucătărie?
Întunericul învăluie prima cameră, este greu să înțelegi unde ești și cum să navighezi. Stai în picioare câteva secunde, concentrându-ți ochii.
Câțiva pași la întâmplare – te trezești într-o cameră drăguță și confortabilă. Toate obiectele sunt la locul lor, chiar și păpușa, căreia i s-a aruncat jumătate din cap, fie de timp, fie de o parte prăbușită a acoperișului, continuă să zâmbească.
Vitrina. Cutia Pandorei. Oh, cum s-a asigurat bunica ca toate paharele să fie uscate și frecate până să strălucească.
Nu vreau să văd decăderea și moartea unei locuințe de sat. Prin urmare, am încredere în al șaselea meu simț și caut tocmai acea bucătărie pentru a închide ochii și a-mi imagina, de a-mi aminti de bunica. Și iat-o la sobă. Își șterge periodic mâinile pe șorțul colorat, mormăie, oftează.
Aroma cartofilor copti ocupa intregul spatiu. Gâdilă nările. De asta are nevoie un copil flămând care aleargă până noaptea târziu.
Deși nu… suntem în Italia și ar trebui să miroasă diferit. Poate cafea? Mirosul său persistent și amar se lipește pentru totdeauna de casă și de pereți. Sau poate aluat de paste proaspăt făcut manual?
Desi despre ce vorbesc? De câte ori, cu instrucțiunile clare ale bunicii, am frământat sub o privire strictă: făină, apă, ouă de găini care se plimbă în voie prin curte. Și atunci ce fantezie este suficientă. Dacă doriți – găluște, nu tortellini italieni. Dacă doriți – tăiței pe care îi uscați la soare decât tagliatelle.
Acelasi sos facut din rosii, proaspat adunate din gradina. Care este diferența: România sau Italia? Casele bunicii miros la fel pentru nepoți: magie, dragoste și grijă. Și lâncezi în așteptare la nesfârșit.
În memoriile mele, am din nou zece ani și sunt fascinat de mișcările ascuțite ale mâinilor nervoase, cele care au muncit non-stop pe câmp toată viața. Cum frământă aluatul…
Dar undeva acolo, camera alăturată te așteaptă. Intreaga lume.
Aici se etalează în prim plan – o mașină de cusut. Elegant. A bunicii era mai bine. Îi aud vocea.
Dormitoarele sunt un templu. Cearşaful nu iese niciodată de sub cuvertură. Sentimentul că aceste paturi nu dorm. Ele nu se aruncă și se întorc în somn. Perfect, ca un hotel de cinci stele. Fetele de pernă amidonate, pufoase ca bezeaua aerisită, te ademenesc să te întinzi, să rupi ordinea. Fotografii pe noptiere, inramate, frecate pentru a straluci. Fețe zâmbind… iată-l pe bunicul meu, nu-mi amintesc de el. Doar din cuvintele bunicii mele, care vorbea despre el între bucătărie, grădină, mers la piață, ștergând praful etern.
Și nu mai există forță. Trebuie să ieșim, să fugim în aerul revigorant. Lasă vântul cald să șteargă lacrimile.
