7 metode din trecut care sunt înfricoșătoare. E bine că nu sunt folosite si acum.

În zilele noastre, multe boli psihice sunt tratate cu medicamente moderne, dar nu a fost întotdeauna asa.

În acest articol vă vom spune despre cateva metode înfricoșătoare de psihoterapie pe care știința modernă nu le recunoaște.

Trepanarea

Trepanarea era o practică folosită în antichitate și în Evul Mediu care consta în a crea găuri sau tăieturi în craniul uman. Cu toate acestea, este demn de remarcat faptul că trepanarea nu a fost o metodă primară de psihoterapie, ci mai degrabă o practică rituală sau medicală asociată cu credințe și se presupune că este folosită pentru o varietate de scopuri.

Popoarele antice, inclusiv mayașii, incașii și egiptenii, foloseau metoda trepanării. Există dovezi arheologice ale utilizării diferitelor instrumente, cum ar fi pietre ascuțite, obsidian și cuțite de metal pentru a crea găuri.

Se speculează că trepanarea ar fi putut fi folosită pentru a se elibera de „spiritele rele” sau demoni și pentru a preveni și trata durerile de cap sau alte probleme. În unele cazuri, este posibil să fi fost create găuri pentru a îndepărta oase, fragmente sau chiar vrăji care ar fi trebuit să fie în interiorul capului.

Acest lucru este interesant: se credea că problemele psihologice au fost cauzate de o piatră în creier. Au încercat să îndepărteze această piatră folosind trepanare.

Temniță

În Europa secolului al XVII-lea, bolnavii mintal erau puși în închisoare pentru a-i izola de societate pentru a-și vindeca boala. În loc să trateze oamenii, erau înlănțuiți de paturile lor. Unii bolnavi mintal și cu dizabilități stateau în închisoare timp de 30-40 de ani. În 1792, la Paris, medicul Philippe Pinel a început să conducă un adăpost pentru bărbați. A devenit unul dintre primii oameni care au decis să trateze persoanele bolnave mintal în loc să-i țină în închisoare.

Eliberarea excesului de lichide

În antichitate, se credea că tulburările mintale erau asociate cu o lipsă de echilibru a fluidelor și energiilor din organism. Sângerarea și vărsăturile erau modalități de restabilire a echilibrului.

Sângerarea presupunea extragerea unei anumite cantități de sânge din corpul pacientului. A fost efectuată folosind incizii în degete, vene sau în alte locuri de pe corp. Se credea că acest lucru eliberează organismul de impurități și ajută la normalizarea circulației sângelui.

Inducerea artificială a vărsăturilor a fost, de asemenea, folosită ca o modalitate de curățare a corpului. Această metodă a fost efectuată folosind ierburi speciale sau medicamente care provoacă vărsături. Acest proces a fost considerat o modalitate de a elimina energia „rea” și toxinele, care trebuia să conducă la ameliorarea tulburărilor mintale.

Tratament pentru febră și alte boli

Julius Wagner-Jauregg, un psihiatru și neurolog austriac, a folosit metode de tratare a tulburărilor mintale în practica sa, care includeau introducerea patogenului tuberculozei la pacienți.

La începutul secolului al XX-lea, când nu existau medicamente moderne pentru tratarea bolilor mintale, s-au făcut multe încercări de a trata experimental pacienții folosind diferite metode. Julius Wagner-Jauregg a încercat să trateze pacienții psihici introducând bacterii și viruși care au cauzat creșterea temperaturii corpului și alte simptome neplăcute.

Metoda a implicat introducerea agentului cauzal al tuberculozei sau malariei. Wagner-Jauregg credea că un virus sau o bacterie ar putea afecta sistemul nervos și poate provoca anumite modificări fiziologice, care la rândul lor îmbunătățesc sănătatea mintală a pacientului. El credea că simptomele malariei au un efect pozitiv asupra stării psihice a pacienților.

În ciuda unor feedback pozitivi din partea pacienților individuali, această tehnică s-a dovedit a fi ineficientă și periculoasă.

Comă cu insulină

În 1927, coma cu insulină a fost folosită în psihiatrie pentru a trata schizofrenia. Ideea a fost de a induce șoc insulinic la pacient. Pacientul era în comă câteva minute sau ore, după care i se administra glucoză pentru a-l readuce la conștiență.

Această metodă a fost folosită pentru prima dată pentru a trata schizofrenia, bazându-se pe presupunerea că o comă cu insulină le-ar putea restabili sănătatea mintală. Cu toate acestea, eficacitatea și mecanismul de acțiune al acestei metode au rămas neclare. În 1957, această metodă a fost criticată și a fost anulată.

Terapie electroconvulsiva

În secolul al XX-lea, terapia electroconvulsivă (ECT) a fost un tratament utilizat pe scară largă pentru bolile mintale. ECT este o procedură în care curenți electrici mici sunt aplicați creierului unui pacient pentru a induce convulsii controlate. Aceste activități au fost efectuate sub controlul anesteziei și relaxantelor musculare.

Terapia electroconvulsivă a fost folosită pentru prima dată la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940 ca tratament alternativ pentru schizofrenie, depresie și alte tulburări mintale. La acel moment, nu existau antidepresive sau alte tratamente farmacologice eficiente disponibile pentru a trata aceste afecțiuni.

Astăzi, terapia electroconvulsivă continuă să fie utilizată în psihiatrie, în special pentru depresia severă, depresia maniacală și unele alte afecțiuni psihiatrice care nu sunt tratabile prin farmacoterapie. Cu toate acestea, este utilizat sub strictă supraveghere medicală și numai după o evaluare atentă a pacientului și discuții despre beneficii și potențiale efecte secundare.

Lobotomie

O lobotomie este o procedură chirurgicală care îndepărtează sau distruge țesutul din părțile frontale ale creierului cunoscut sub numele de lobi frontali. A fost dezvoltat de neurochirurgul portughez Egas Moniz în anii 1930 și a câștigat popularitate pe scară largă la mijlocul secolului al XX-lea ca tratament pentru boli mintale.

Scopul principal al unei lobotomii era schimbarea stării psihice a pacientului și anume ameliorarea simptomelor tulburărilor psihice precum schizofrenia, depresia și psihoza maniaco-depresivă. Se credea că distrugerea conexiunilor dintre zonele frontale ale creierului ajută la controlul emoțiilor și comportamentului pacientului.

Cu toate acestea, lobotomia a fost o metodă de tratament extrem de controversată. De-a lungul istoriei sale, a primit critici și condamnări, deoarece a dus la efecte secundare grave și imprevizibile, cum ar fi pierderea inteligenței, memoriei, labilitate emoțională și creșterea activității.

În anii 1950, introducerea noilor medicamente psihoactive, cum ar fi antidepresivele și antipsihoticele, a făcut ca lobotomia să fie mai puțin populară. Medicina modernă nu mai folosește lobotomia ca metodă de tratare a tulburărilor mintale, preferând metode mai sigure și mai eficiente, inclusiv psihoterapia și farmacoterapia.